Logo site. Imaginea unei mâini care ţine un stilou şi textul www.limbalatina.ro

Noțiuni de fonetică - Greaca veche

Alfabetul grec are douăzeci și patru de litere.
Vocalele pot fi lungi sau scurte; unele vocale pot fi chiar deosebite dacă sunt lungi sau scurte, în sensul că: e (e epsilon) este scurt, iar h (e eta) este lung; o (o omikron) este scurt, iar w (o omega) este lung; însă a (a alpha), i (i iota), u (y upsilon) nu se pot distinge în privința cantității; de asemenea, i și u (i iota și y upsilon) sunt semivocale.

Diftongii
Limba greacă are următorii diftongi: ai (ai), ei (ei), oi (oi), ui (yi), au (ay), eu (ey), ou (oy) (ultimii trei se citesc: au, eu, respectiv, u).

Spiritul
Vocalele limbii grecești pot avea două tipuri de spirit: lin și aspru; spiritul e o reprezentare grafică, o virguliță deasupra literei partea stângă, care indică în general că odinioară există o consoană în fața vocalei, consoană ce s-a pierdut, rămânând doar un suflu (un spiritus); spiritul lin nu se citește, iar cel aspru se intonează ca un H slab. Dintre consoane r (r rho) este singura care poartă spirit; de asemenea, r (r rho) și u (y upsilon) la început de cuvânt poartă spirit aspru.

Accentul
În limba greacă accentul stă pe una din ultimele trei silabe ale cuvântului, deci, fie pe antepenultima (numit proparoxiton), fie pe penultima (numit paroxiton), fie pe ultima. Accentul poate fi circumflex sau ascuțit și se plasează deasupra vocalei din silabă; când în silabă este un diftong, accentul se plasează pe ultima vocală a acestuia.
Legile accentului
1. Dacă ultima silabă e scurtă, iar penultima e lungă și accentuată, atunci această silabă penultimă poartă accent circumflex.
2. dacă ultima silabă e lungă, atunci acel cuvânt nu poate avea nici accent ascuțit pe antepenultima, nici circumflex pe penultima.
De reținut de asemenea că accentul circumflex poate apărea doar pe una din ultimele două silabe ale cuvântului, niciodată pe antepenultima; accentul ascuțit poate apărea pe oricare din cele trei poziții, bineînțeles în limitele circumscrise de cele două legi amintite mai sus.

În cazul substantivelor ne uităm la nominativ singular și de acolo aflăm accentul natural; în cadrul trecerii substantivului pe la toate cazurile, el va încerca să își păstreze accentul de la nominativ singular, dar, practic, nu va reuși întotdeauna. Cu cât accentul e mai retras, cu atât e mai instabil în decursul flexiunii; de exemplu, substantivul anqrwpos (anthropos = om): accentul natural este pe a (pe alpha, adică pe prima silabă). La genitiv singular, fiindcă terminația ou (oy) e lungă, accentul nu mai poate sta deci pe a, (alpha), vezi legea 2, ci în anqrwpou (anthropoy = al omului) accentul va fi pe w (pe omega, deci pe a doua silabă); așadar, acel ou (oy) acționează ca un magnet, atrăgând accentul spre sine.
Dacă accentul natural e pe penultima silabă, atunci va rămâne foarte stabil, putându-se transforma eventual din ascuțit în circumflex și invers. La fel și dacă accentul natural e pe ultima silabă, acesta rămâne foarte stabil, eventual schimbându-se din ascuțit în circumflex și invers. (de amintit că accent natural înseamnă accentul de la nominativ singular, adică forma de dicționar.)

Alte aspecte fonetice
Guturala g (g gamma) urmată de o altă guturală - k, g sau c (k kapa, g gamma sau ch chi) - se citește "n"; deci scriem gk, gg, gc (gk, gg, gch) și citim "nk", "ng", "nch". De exemplu, substantivul sfigx (sphigx) pe care îl citim "sfinx", x (x xi) este de fapt în rostire "ks".

Legea consoanelor finale
În greacă un cuvânt se termină numai în nazala n (n nu), nicidecum în nazala m (m mu); în lichida r (r rho), nicidecum în lichida l (l lambda); de asemenea se va termina în consoanele x (x xi) sau y (ps psi), niciodată în z (z dzeta).

Consoanele
1. Consoanele oclusive:
Din punct de vedere al sonorității avem oclusive surde, sonore și aspirate. Din punct de vedere al locului de articulație, avem:
a) Oclusive labiale: p, b, f (p pi, b beta, ph phi);
b) Oclusive velare (guturale): k, g, c (k kapa, g gamma, ch chi);
c) Oclusive dentale: t, d, q (t tau, d delta, th theta).
2. Sonantele:
În indo-europeană, sonantele puteau avea și valoare vocalică; avem:
a) Nazalele m, n (m mu, n nu);
b) Lichidele l, r (l lambda, r rho);
c) Siflantele s, z (s sigma, z dzeta);
x, y (x xi, ps psi) sunt consoane duble.

Cuvintele atone
Cuvintele atone sunt cuvintele neaccentuate; se împart în două categorii:
a) Atone proclitice,
b) Atone enclitice.
Observație:
Cuvintele atone fac corp comun cu cuvântul pe lângă care stau, contopindu-se chiar cu acestea, influențându-le uneori accentul.
a) Atonele proclitice nu influențează accentul cuvântului de bază (de sprijin), deoarece, punând oricâte silabe în fața unui cuvânt, tot ultimele trei silabe contează.
Avem zece atone proclitice: articolul la masculin și feminin, nominativ singular și plural - 'o, 'h / 'oi, 'ai ('o, 'e / 'oi, 'ai); prepozițiile - ex (ex = din), en (en = in), eis (eis = la/către); conjuncțiile - 'ws (os = ca/precum), ei (ei = dacă); al zecelea este adverbul de negație oy (oy = nu).
Notă: Dacă după adverbul de negație urmează un cuvânt care începe cu o vocală sau cu o vocală ce are spirit lin, atunci adverbul de negație se scrie oyk (oyk se citește "uk"); dacă după adverbul de negație urmează un cuvânt care începe cu o vocală ce are spirit aspru, atunci se scrie oyc (oych se citeste "uch"); daca dupa adverbul de negatie urmeaza un cuvânt ce începe cu o consoană, alta decât r (r rho) sau u (y upsilon), atunci se scrie oy (oy se citește "u").
b) Cuvintele atone enclitice sunt plasate după cuvântul de sprijin, influențându-i adesea accentul.
În primul rând avem două verbe atone enclitice: eimi (eimi = a fi), fhmi (femi = a spune) - ambele au fost enunțate la indicativ prezent, pers. I sg.; aceste două verbe sunt atone în anumite condiții: trebuie să fie la indicativ prezent, verbul eimi (eimi) trebuie să fie copulativ etc..
Avem apoi formele atone ale pronumelui personal la genitiv, dativ și acuzativ, pers. I sg. și II sg.: mou, moi, me (moy, moi, me = echivalent cu mei, mihi, me din limba latină); sou, soi, se (soy, soi, se = echivalent cu tui, tibi, te din latină).
Observație: Formele pronumelui personal expuse mai sus pot apărea uneori și cu accent propriu.
Tot forme atone are și pronumele tis ti (tis ti = cineva ceva, quis quid în latină); tis ti (tis ti) este și pronume interogativ, dar atunci are accent.
Avem apoi o serie de silabe atone care în greacă nu sunt părți de vorbire, ci simple particule; totuși, ele contribuie la fizionomia unor părți de vorbire, accentuându-le și scotându-le în evidență. De exemplu: egw men, su de (ego men, sy de = pe de o parte eu, pe de alta tu) - egw (ego = eu), su (sy = tu), iar particulele men..., de... (men..., de...) evidențiază opoziția; egw (ego) și su (sy) poartă accent ascuțit.
Particula te (te) plasată după fiecare membru al unei înșiruiri are valoarea pronumelui adverbial de întărire si.
O altă particulă atonă este ge (ge), având diferite valori în funcție de context; de exemplu, poate fi tradusă prin in realitate; de fapt, acest ge (ge) are menirea de a sublinia cuvântul precedent.
Encliticele, plasându-se la sfârșitul cuvântului, influențează accentul; este ca și cum am adăuga la sfârșitul unui cuvânt niște silabe, silabe care, practic, fac parte din acel cuvânt, fac corp comun cu cuvântul de sprijin.
Avem următoarele situații:
A) Enclitice monosilabice (vezi particulele de mai sus);
B) Enclitice bisilabice:
a) Cuvintele atone enclitice influențează mai puțin accentul cuvântului de bază, adesea deloc; astfel, când un cuvânt enclitic monosilabic are drept cuvânt de sprijin un cuvânt al cărui accent este paroxiton sau pe ultima silabă, atunci accentul nu este influențat. De exemplu, logos tis (logos tis = un cuvânt oarecare - "lo" este accentuat (accent ascuțit)), în acest caz, deci, accentul se află tot pe silaba lo (lo), ca la logos (logos) singur, deoarece vor fi trei silabe cu tot cu tis (tis), iar accentul ascuțit poate fi pe oricare din ultimele trei silabe ale unui cuvânt. Dacă avem însă cuvânt de sprijin din trei silabe, anqrwpos (anthropos - are accentul natural pe prima silabă "an"), și cuvântul aton tis (tis), deci anqrwpos tis (anthropos tis = un om oarecare), vedem că sunt în total patru silabe, deci accentul ascuțit nu mai poate sta pe prima silabă, ci se va muta pe cea de-a treia - os (os); de asemenea, accentul natural rămâne grafic marcat, dar se pune accent ascuțit și pe a treia silabă, iar în rostire se accentuează cea de-a treia silabă; așadar, anqrwp(os) tis (anthrop(os) tis).
Deci, ca regulă, când un cuvânt are accent proparoxiton, dacă e urmat de un cuvânt aton, atunci i se mai pune un accent cuvântului de sprijin pe ultima silabă.
b) Atonele enclitice bisilabice aduc și ele unele modificări:
În construcția Swkraths filos esti (Sokrates philos esti = Socrate este drag - accent ascuțit pe silaba "kra" din "Sokrates" și pe "os" din "philos"); numele predicativ filos (philos) nu-și modifică accentul său natural de pe os (os), nu e cazul să se modifice, ci face corp comun cu atonul enclitic esti (ești), devenind astfel silaba antepenultimă a construcției.
Dacă luăm însă expresia Swkraths anqrwpos esti (Sokrates anthropos esti = Socrate este om), construcția anqrwpos esti (anthropos esti) este alcătuită din cinci silabe, deci accentul nu mai are cum să stea în poziție naturală pe an (an), ci se mută pe os (os), dar grafic rămâne accentul ascuțit pe ambele poziții, doar că în rostire se accentuează cu precădere ultima silabă a cuvântului de sprijin - anqrwp(os) esti (anthrop(os) esti), deși unii, pentru o mai mare prețiozitate, accentuează ambele silabe.
Notă: Putem avea două atone enclitice succedente; în acest caz ele formează o unitate în sine (independentă), primul aton primind un accent; de exemplu: 'ws ('os) plus te (te) rezultă 'wste ('oste = încât - este accent circumflex pe 'ws ('os)).

Pagina curentă a fost creată luni, 08 august 2016, 11:00
Ultima actualizare: sâmbătă, 29 aprilie 2017, 16:08
Începând cu 08.08.2016 pagina curentă a avut 2221 vizualizări, 0,08% din total, 2,6 pe zi
Întregul site a avut un total de 2921772 vizualizări, o medie de 3421,28 pe zi
Autor site: Emanuel Boboiu
Salt la începutul conținutului

   Valid HTML 5    CSS valid!