SISTEMUL CAMPUS MARTIUS
Sistemul Campus Martius evacua apele din partea orasului situata la nord de dealurile Capitolin si Quirinal. Din acest sistem raman doar putine portiuni, anume:
Un tronson lungul actualului Corso Umberto I de la San Carlo la Palazzo Sciarra
Un tronson lungul actualei Via del Seminario pana la Panteon
Un tronson de la actuala Piazza Mattei pana la Tibru,
Se pare ca inginerii din antichitate au profitat de avantajul drenajului care era furnizat de Petronia Amnis un parau care origina din izvorul Cati fons de pe coasta vestica a Quirinalului si traversa campul lui Marte, varsandu-se in Tibru langa navalia, zona portuara pentru navele de razboi romane.
SISTEMUL CIRCUS MAXIMUS
Sistemul Circus Maximus este cel mai putin cunoscut dintre sistemele de canalizare ale Romei antice. El drena partea de sud a orasului si avea 8 canale de ramificatie care se uneau intr-un canal colector, care debusa in Tibru cu cca. 100 m. aval de Cloaca Maxima.
SISTEMUL CLOACA MAXIMA
Istoric
Sistemul Cloaca Maxima, cel mai mare sistem de canalizare al Romei antice, drena partea centrala a orasului, in particular vaile dintre dealurile Esquilina, Viminal si Quirinal. El este si sistemul cel mai bine cunoscut, la aceasta contribuind atat faptul ca a fost amintit in repetate randuri de diferiti scriitori din antichitate. Din acest sistem s-au pastrat pana azi mai multe portiuni ale canalului, care au facut obiectul unor studii arheologice.
Conform traditiei, sistemul a fost inceput in jurul secolul VI i.Chr. la ordinele regelui Romei, Lucius Tarquinius Priscus, (desi, in contradictie cu alti istorici Titus Livius ii acorda acest credit lui Tarquinius Superbus). Se pare ca lucrarea a fost executata cu ajutorul unor ingineri etrusci. Date despre lucrari sunt prezentate de Titus Livius, Dionysius din Halicarnas, Strabo si Plinius cel batran. Traditia a fost confirmata de excavatiile recente din forul roman unde s-au gasit unele dovezi ale existentei unui asemenea sistem inca din acea perioada.
Totusi alte informatii ale acestor cronicari sunt probabil incorecte, avand in vedere ca erau relatate la cateva sute de ani dupa evenimente si deci nu se puteau baza pe surse directe. Astfel Titus Liviu sustine ca lucrarea a fost facuta prin excavatii subterane, ca un tunel. Excavatiile arheologice au demonstrat insa ca este mult mai plauzibila ipoteza realizarii lucrarii intr-o prima etapa ca un sistem de canale deschise.
Acestea urmau cursul a trei paraie care veneau de pe dealurile din vecinatate si se uneau intr-un curs de apa mai mare care ducea apele pana in vecinatatea forului roman si de acolo in Tibru. Portiunea de dupa confluenta pana in Tibru a capatat denumirea de Cloaca Maxima. Traseul ei initial urmarea cursul de apa care se scurgea prin portiunea mlastinoasa a luncii Tibrului, si pe care inginerii lui Tarquinius l-au reprofilat si consolidat cu ziduri laterale, mentinandu-i insa cursul relativ sinuos. Din punct de vedere tehnic, lucrarea initiala nu reprezenta o lucrare de canalizare ci una de reprofilare si regularizare a unui curs de apa. Unii arheologi considera eronata cronologia conform careia executia initiala a canalului a avut loc in perioada regilor Romei, deoarece, in special pe tronsoane aval, nu au fost gasite urme ale unor lucrari atat de vechi. Aceste argumente nu au niciun fundament tehnic. Pe de o parte, din moment ce tronsonul din lunca Tibrului nu era situat in partea locuita a orasului, ci intr-o zona de cimitire, nu era necesar ca pe marginile canalului sa se execute ziduri de sprijin de piatra, ci putea fi executat un simplu canal in sapatura. Cum, din cauza sporirii debitelor din amonte, din care o parte insemnata provenea din infiltratiile unor apeducte executate mai tarziu, portiunea aval a canalului colector era cea care inevitabil avea o sectiune insuficienta care trebuia marita. Astfel, chiar daca ar fi existat ziduri ale canalului, acestea ar fi trebuit daramate pentru largirea sectiunii. In sfarsit desi are anumite curbe, traseul actual al canalului este mult mai putin sinuos decat traseul natural al unui mic rau intr-o zona de lunca. De aceea, este evident ca multe parti ale traseului initial au fost abandonate si rectificate ulterior, atat din motive hidraulice cat si pe considerente urbanistice.
Pe masura ce orasul se dezvolta, s-a extins si reteaua de canale afluente, astfel incat sa deserveasca noi portiuni ale orasului, canale care probabil erau tot deschise, in faza lor initiala. Aceasta este dovedit de existenta, in peretii unora din canalele mai vechi, a unor goluril care servisera la asezarea barnelor de lemn pentru podetele care traversau canalul. Faptul ca, in piesa sa Curculio, scriitorul Plautus care a trait intre 254 si 184 i.Chr. se refera la sistemul de canalizare cu expresia "in medio propter canalem" a fost considerat de unii istorici ca o dovada suplimentara ca Cloaca maxima era descoperita pe vremea lui Plautus si acoperita abea ulterior.
Studiile arheologice arata ca din secolul VI i.Chr. pana in perioada imperiului, si chiar mai tarziu, au fost executate numeroase lucrari de refacere, mai mult sau mai putin radicale. Studiile au aratat existenta diferitor tehnologii de lucru si a unor materiale specifice diferitelor epoci, ceea ce demonstreaza ca asemenea lucrari de intretinere, reabilitare si extindere au fost facute de mai multe ori si permite datarea aproximativa a lucrarilor.
Nu exista o evidenta a tuturor acestor modificari, dintre care unele aveau un caracter local, iar altele erau mai radicale. Multe parti ale sistemului de canalizare nu au facut inca obiectul unor studii arheologice detaliate si este posibil ca viitoare excavatii sa scoata in evidenta noi detalii. Lucrari importante de refacere a canalului Cloaca Maxima au fost intreprinse in 184 i.Chr., cand Cato cel Batran era cenzor, pentru aceste merite ridicandu-i-se o statuie in Templul lui Salus. Alte lucrari de refacere au fost executate in anul 78 i.Hr in vremea lui Sulla
Pentru a realiza schema gradioasa a lui Iuliu Caesar a unui oras nou, la un nivel mai ridicat, era necesara o renovare a intregului sistem de canalizare. Dionysius descrie aceasta ca pe o lucrare de proportii colosale, drenand fiecare strada a orasului. Se pare ca August a incredintat realizarea lucrarilor lui Marcus Vipsanius Agrippa, unul din edilii orasului, care in anul 33 i.Chr. a inspectat canalul si a ordonat executarea lucrarilor de modernizare. In paralel cu modernizarea lucrarilor de canalizare, amenajarile intreprinse in aceasta perioada cuprindeau si regularizarea cursului Tibrului tinand seama de traseul unei noi indiguiri. Lucrarile au continuat pana in anul 8 i.Chr. fiind terminate 4 ani dupa moartea lui Agrippa.
Traseul Cloacei Maxima
Diferitele descrieri ale sistemului, prezinta uneori informatii aparent contradictorii, pentru ca unele se refera si la unele canale afluente, dandu-le tot numele de Cloaca Maxima pe cand altele se refera doar la canalul principal. De fapt, Cloaca propriu zisa este exclusiv la canalul colector.
Cloaca incepea in Argiletum in apropiere de Templul Minervei. Existau diferite canale secundare care debusau in acest punct, unul in lungul Forului lui August iar altul venind din Argiletum. Din acest punct initial, traseul colectorului urmarea strada din lungul Forului lui August si celui al lui Iulius Cezar pana in dreptul Basilicii Aemilia.
Prima parte, cea din dreptul Forului lui August, este construita exclusiv in peperino, cu partea superioara boltita si este pavat cu blocuri de lava, un stil de constructie caracteristic perioadei republicii. Partea din dreptul Forului lui Iulius Cezar are atat peretii si bolta din blocuri mari de piatra de gabin, sistem de constructie specific perioadei imperiale. Aici canalul are o inaltime de 4.20 m si o latime de 3.20 m.
In continuare cloaca traversa oblic zona care se afla azi sub nava Basilicii Aemilia; aceasta portiune a fost reconstruita din tuf si travertin in anul 34 i.Chr.
In fata Basilicii exista un templul Sacrum Cloacinae dedicat zeitei Venus Cloacina, zeita curateniei, protectoarea sistemului de canalizare. Apoi, canalul facea un cot pentru a trece prin zona Forului Roman pentru ca apoi sa urmeze un traseu spre sud-vest, trecand prin fata Basilicii Iulia. Portiunea de sub treptele Basilica Iulia a fost executata pe vremea lui Iulius Cezar odata cu basilica. Traseul continua apoi paralel cu Vicus Tuscus, strada care ducea in Velabrum. In zona forurilor, Cloaca Maxima colecta apele aduse de o serie de canale laterale dintre care cele mai importante sunt:
Ramura venind din Tullianum (sau inchisoarea Mamertina) de pe versantul colinei Capitoline trecea in lungul Forului lui Iulius Cezar si se unea cu Cloaca in amonte de Basilica Aemilia, Dupa caracteristicile constructiei, este vorba despre o ramura mai recenta, ceea ce confirma ipoteza ca aceasta ramura si sectiunea din Cloaca in care se varsa, au fost executate in acelasi timp cu reconstructia Basilicii Aemilia, dupa focul din anul 14 i.Chr.;
Ramura din lungul caii Sacra Via in lungul Casei Vestalelor, care se unea cu Cloaca, in punctul unde aceasta cotea pentru a trece pe sub Forul Roman. Nu au fost inca excavate ramificatii sub forul insusi;
O ramura mai veche care trecea prin fata Templului lui Castor
O alta ramura venind din spatele Templului lui Castor, executata probabil in epoca lui Octavian August.
o ramura care deservea izvoarele nimfei Juturna (Lacus Iuturnae) executata probabil la sfarsitul epocii republicii sau in epoca lui August;
o ramura care venea din directia arcului lui Septimiu Sever, in lungul Forului Roman.
o ramura importanta cobora sub strada Clivus Capitolinus, aproximativ pana in dreptul Templului lui Jupiter Capitolinus pentru ca apoi sa traverseze Vicus Iugarius inainte de a se varsa in Cloaca. Aceasta ramura a fost de asemenea realizata in perioada lui August.
In perioada finala existau si diferite canale colectoare mai mici care deversau apele in canalul principal. Se presupune insa ca toate aceste canale colectoare deserveau baile publice, toaletele publice sau alte edificii publice.
Un alt monument care este legat de Cloaca Maxima este Arcul lui Janus Quadrifons.
Semnificatia nu este cunoscuta, insa constructorii au avut grija sa construiasca arcul exact deasupra canalului, Arcul lui Janus Quadrifons in Velabrum marcheaza limita de nordest a Forumului Boarium unde se tinea targul de vite. El este construit din caramizi si acoperit cu marmura alba. El a fost construit probabil in perioada domniei imparatului Constantin I cel Mare (306-337) fiind numit si "Arcus Constantini."
De la acest arc Cloaca Maxima trece sub Forum Boarium pentru a se varsa in Tibru.
Tot in aceeasi zona a Romei, la intrarea in biserica Santa Maria in Cosmedin, in apropiere de vechiul amplasament al Forumului Boarium se afla in prezent monumentul numit "Bocca della Verita". Monumentul, care reprezinta imaginea zeului Oceanus, este in prezent un punct de atractie turistica. Se afirma ca gura statuii se inchide si taie mana oricaruia spune o minciuna daca are mana in gura statuii, actionand ca un vechi detector de minciuni. In realitate "Bocca della Verita" este un capac de canalizare din sistemul Cloaca Maxima, probabil din dreptul templului lui Hercules din Forum Boarium
Punctul de varsare a canalului Cloaca Maxima in raul Tibru mai este vizibil astazi langa Ponte Rotto si langa Ponte Palatino. Exista o scara care coboara pana in canal langa Basilica Julia din For. O parte din canal mai este vizibila de pe terenul din fata bisericii San Giorgio al Velabro. Se afirma uneori ca acest canal este in functiune si in prezent, ceea ce nu este adevarat. Prin canal se scurge in prezent doar apa care provine din infiltratii
Exploatarea sistemului Cloaca Maxima
In timpul imperiului roman, Cloaca Maxima si canalele afluente au fost bine intretinute. Roma avea functionari publici, numiti "edili" care se ocupau de coordonarea intretinerii sistemelor de canalizare. Exista marturii care arata ca sistemul de canalizare mai era in functiune cu multi ani dupa caderea imperiului roman de apus. Istoricul Cassiodorus arata ca pe vremea regelui ostrogot Teodoric canalizarile Romei mai erau considerate ca fiind lucrari remarcabile.
Unele portiuni ale sistemului mai sunt utilizate si astazi. Ele au fost insa legate la sistemul colector modern al orasului, care evacueaza apele in aval de oras, pe de o parte pentru a evita refluxul apei Tibrului in canal in perioadele de ape mari, iar pe de alta parte pentru a permite epurarea apelor. Refluxurile aveau loc si in perioada romana si Pliniu se plange de aceste efecte.
Exista diferite relatari, mai mult sau mai putin credibile, ca in anumite cazuri Romanii aruncau cadavrele unor persoane indezirabile in Cloaca Maxima.
Unii arheologi considera ca sistemul de canalizare al Romei antice nu era eficient deoarece erau foarte putine resedinte conectate la sistemul de canalizare.
Totusi, dupa anul 100 i.Chr., cand reteaua de canalizare era practic terminata a inceput si racordarea la canalizarea orasului a caselor oamenilor cu stare.
Neavand instalatii sanitare in case, romanii aveau doua alternative:
- Pentru o suma relativ redusa ei puteau utiliza latrinele publice, care existau in tot orasul si care erau conectate la canalizare. Canalizarile romane par sa fi cuprinsf cel mai vechi sistem de latrine publice cu plata din lume.
- Sa utilizeze tucalele, solutie pentru straturile mai sarace ale populatiei, care nu-si puteau permite sa plateasca de cateva ori pe zi accesul la latrinele publice. In principiu, tucalele trebuiau golite in haznale sau in vase mari, asezate sub scari, care erau apoi transportate si golite in gurile de canal de pe strazi. Erau insa multi care gaseau drumul pana la cisterne sau la gurile de canal prea lung, si preferau sa le goleasca pe fereastra in strada.
Asemenea neplaceri sunt citate de Juvenal: "Ad cenam si intestatus eas: adeo tot fata, quot illa nocte patent uigiles te praetereunte fenestrae. Ergo optes uotumque feras miserabile tecum, ut sint contentae patulas defundere pelues." (= "Daca pleci sa iei cina in oras fara a-ti face testamentul, ignorand pericolele care te ameninta de la fiecare fereastra, roaga-te ca soarta sa fie milostiva cu tine si sa nu-ti cada in cap decat continutul unui tucal care se goleste.")
Trebuie mentionat ca, dupa cum relateaza Cicero[4] Horatiusi Juvenal la etajele superioare stateau de obicei oameni mai saraci care nu dispuneau de sclavi pentru diferite servicii si trebuiau sa se deplaseze singuri pentru ducerea deseurilor la locurile de colectare.
Edictul Dejecti Effusive Actio
Trecatorii murdariti sau raniti nu puteau face altceva decat sa se adreseze justitiei.
Problema deseurilor aruncate pe fereastra nu era de importanta minora, deoarece multi juristi romani au analizat implicatiile juridice. Pe vremea lui Marcus Tullius Cicero senatul roman a aprobat un edict, numita Dejecti Effusive Actio care se ocupa de problema dejectiilor aruncate pe strazile orasului.
Sfantul Sebastian este de obicei reprezentat legat de un stalp, ranit de sageti. El nu a murit insa in timpul acestui supliciu. Tabloul lui Lodovico Carracci arata momentul in care, dupa ce a fost omorit in bataie de soldatii romani, acestia il arunca in Cloaca Maxima J. Paul Getty Trust
Conform edictului, daca o persoana arunca sau varsa ceva de pe ferestrele unor camere situate la etajele superioare ("caenaculum") pe un drum care era frecventat de trecatori sau pe o piata unde oamenii se intalneau sa stea, si prin aceasta vatama o persoana, edictul acorda partii vatamate diferite compensari. Actiunea era intentata impotriva persoanei care ocupa acel "caenaculum". Daca in momentul faptei existau mai multe persoane in camera si faptasul era incert, actiunea putea fi intentata impotriva oricaruia din ocupanti. Daca un "liber" era ucis de un obiect aruncat pe fereastra, despagubirea era de 50 aurei (monezi de aur). In principiu, in caz de deces, oricine putea cere despagubirea, in termen de un an de la accident, insa se acorda preferinta rudelor prin alianta ("affines") sau descendentilor. Daca un om era doar vatamat, pagubele erau definite ca fiind "quantum ob eam rem aequum judici videbitur eum cum quo agatur condemnari", ceea ce includea costurile medicale si alte cheltuieli pentru tratament sau necesare pentru insanatosirea victimei, costul timpului pierdut pentru acestea, precum si valoarea totala a veniturilor de care victima fost deprivata sau de care urma sa fie deprivata in viitor, ca urmare a incapacitatii de a lucra rezultata in urma vatamarii. Despagubirea reprezenta dublul valorii pagubei suferite ("actio in duplum"). Aceleasi prevederi sunt repetate de Ulpian, un jurist roman din secolul al IV-lea, care a prezentat indiciile pe baza carora partea vatamata il putea identifica pe faptas. Totusi, nu se acordau despagubiri decat daca victima era ranita iar costul imbracamintii deteriorate nu era inclus in valoarea pagubelor. Unii juristi considera ca prevederile erau aplicabile doar daca accidentul avea loc in timpul zilei dar nu si in timpul noptii.
Sistemul de latrine publice
Latrinele publice au inceput sa apara in Roma incepand cu secolul II d.Chr. si numarul lor a crescut pe masura extinderii sistemului de canalizare. Se pare ca in anul 315 i.Chr. existau 144 de closete publice in Roma.Locul unde Iulius Cezar a fost asasinat in Curia Pompei din Theatrum Pompeium a fost declarat "locus sceleratus" de Octavian August; drept urmare statuia lui Pompei fusese mutata din curie, si locul a fost transformat in latrina publica.
Muncitorii care prelucrau tesaturile la Roma descoperisera ca amoniacul are proprietatea de a le albi, urina fiind in acea perioada singura sursa de a procura amoniac. Ca atare, imparatul Vespasian a ordonat ca produsul in urinalele oraselor sa fie colectat, decantat si depozitat in cisterne, pentru ca apoi sa fie vandut breslei tesatorilor. Se spune ca la protestele lui Titus, fiul lui Vespasian, impotriva acestei practici, imparatul i-a pus o moneda de aur sub nas, spunandu-i ca "aurul nu are miros" afirmatie care este utilizata si in prezent sub forma "banii nu au miros"). La inceputul domniei lui Vespasian imperiului fusese intr-o situatie financiara dezastroasa, pe cand la moartea sa vistieria era plina. Nu se stie cu cat venitul latrinelor a contribuit la aceasta redresare economica, insa nu exista nicio indoiala ca in Roma antica functionau curatatorii chimice si reciclarea deseurilor era o politica de stat.
