Mitul lui Phaeton

Mitul lui Phaeton este reprezentat de Ovidius, în cartea a doua a "Metamorfozelor" și este unul dintre multele dovezi că atunci, când un muritor, intervine în treburile zeilor, totul se poate prăbuși, așa cum vom afla în continuare.
Termenul "phaeton" înseamnă "cel strălucitor" și este utilizat, de obicei, ca epitet sau supranume al lui Helios, Soarele. Dar, lui Phaeton nu îi era de ajuns garanția numelui său. De aceea, el nu era sigur că este într-adevăr fiul Soarelui și al Clymenei, așa cum îi spuseseră ei și le cere o dovadă că spun adevărul. Deși, nu avea niciun motiv să creadă că părinții săi îl mint, mai ales că până și numele său susține mărturia celor doi, Phaeton îl păcălește pe tatăl său și îl face să promită că îi va da orice drept garanție înainte de a o numi pe aceasta. Copilul trufaș, nici nu așteaptă să termine bine de vorbit tatăl său, că îi și cere carul de foc și dreptul de a conduce o zi caii înaripați. Aceasta reprezintă hybrisul acestui personaj mitologic. Regretând, tatăl încearcă în zadar să îl înduplece pe fiul său, dar acesta nu se lasă mai prejos. Dacă nu putea să îl facă pe Phaeton să se răzgândească, Soarele îi dă sfaturi, cum să manevreze caii, să nu zboare nici prea sus, nici prea jos. Dar fiul nici măcar nu ascultă de ultimele sfaturi pe care i le dă tatăl său, Soarele. E prea dornic să se urce în car, nu numai pentru a dovedi o dată pentru totdeauna că este fiul Soarelui, ci și din cauza fascinației sale față de carul cu cai, cu care tatăl său a zburat ani de-a rândul. Discursul Soarelui este unul în care elementele cosmogonice, naturale și geografice se îmbină, conform teoriilor din acea vreme. Poetul ne dezvăluie sfârșitul dramatic al tânărului Phaeton printr-o anticipatio, pe care a integrat-o în discursul tatălui îndurerat: "Tu, fiule, ferește-te să nu fiu eu cel care ți-a făcut un dar nenorocit." Poate dacă ar fi avut urechi să audă, fiul său nu s-ar fi aruncat ca un vultur asupra pradei neputincioase în carul cel de aur, făurit de zei. Dramatismul acestui eveniment a fost accentuarea diferențelor între zei și muritori, tată și fiu. Pe de o parte, Soarele care era înțelept și care își iubea fiul mai mult decât orice, iar pe de alta, Phaeton, fiul nerecunoscător, care întotdeauna vrea mai mult decât are și care nu a fost trezit din trufia sa, nici măcar de vorbele pline de durere ale tatălui său, care privea fără a putea face ceva, cum fiul său părăsește pământul pentru ultima oară.
Rugămințile tatălui sunt exprimate de verbe cu conotații negative precum: "non dare", "negare", iar forța persuasivă a impunătorului Soare este sintetizată de folosirea unui repetitio în același vers: "mortalis", care este și în poziție cheie și constituie și un hiperbaton: "mortalis" – " mortale". Pentru a da o muzicalitate specială versurilor, Ovidiu folosește termeni poetici pentru zei – dei – ("superis"), asonanta ("mea facta tua"), aliteratii ("nate negarem", "tua tuta") și, de asemenea, folosirea cezurii în mod frecvent: "me valet excepto. Vasti quoque rector Olympi...".
Obsesia lui Phaeton privind carul cu caii de foc nu era tocmai neobișnuită. Cine nu și-ar dori să străbată tot pământul în o zi și să vadă toate meleagurile frumoase ce au fost create pentru a ne oferi nouă un adăpost? O asemenea creație reprezintă pentru toți o tentație, având în vedere faptul că era atât de migălos concepută, folosind aur, arama și fildeș într-o combinație ce numai zeii ar fi reușit să conceapă/ Fiu al nopții și al misterului, calul este purtătorul deopotrivă al vieții și al morții, fiind legat atât de focul ce nimicește și triumfă, cât și de apa ce hrănește și îneacă. El este vehicul, este corabie și destinul lui este inseparabil de cel al omului.
Tânărul s-a dovedit prea slab pentru a mâna caii de foc ai Soarelui, care s-au abătut din drumul obișnuit, riscând să distrugă ambele lumi: cea a zeilor și cea a oamenilor.
Cea care l-a rugat pe Iuppiter să oprească haosul provocat de tânărul nesăbuit a fost Tellus. Urcând pe muntele cel mai înalt din Olymp, Iuppiter aruncă fulgere îndreptate spre cel ce amenință atât lumea celor "superi", cât și lumea muritorilor. Când aruncă fulgerul, Zeus simbolizează spiritul și luminarea inteligenței umane, gândirea iluminatoare și intuiția trimisă de divinitate; el este izvorul adevărului. Iuppiter este cel ce a salvat pământul de nesăbuința unui om.
Legenda spune că Phaeton ar fi aterizat în râul Eridan, numit și Pad, iar surorile sale, Heliadele, care înhămaseră caii la car, au suferit și ele o transformare în plopi, pe ale căror scoarțe se scurg mereu lacrimi de ambră. Lacrima, simbolul durerii, este adesea comparată cu chihlimbarul, care reprezintă firul psihic ce leagă energia individuală de cea cosmică, sufletul individual al sufletului universal. Se pare că plânsul cu lacrimi de ambră este o caracteristică a familiei. Apollo, fiind de multe ori confundat cu zeul soarelui, la plecarea din Olymp varsă lacrimi de ambră. Chihlimbarul aparține esențelor cerești, deoarece, îmbinând în sine formele aurului și argintului, el simbolizează, în același timp, puritate incoruptibilă, nesfârșită, de neclintit și de neatins, care aparține aurului și strălucirea limpede, scânteietoare și celestă care aparține argintului.
La fel ca și Icar, fiul lui Dedal, Phaeton moare fiindcă nu a ascultat de sfaturile tatălui său, cel care rămâne în urmă, învinuindu-se pentru fapta fiului.
Ca și formosa Niobe, regina Tebei, Heliadele continuă să își plângă culpa chiar și după ce suferă metamorfozarea.
Nici faptul că Phaeton a căzut în râul Eridan nu este tocmai întâmplător. La gura lui, se credea că se află insulele Electride, adică ale chihlimbarului. Putem chiar interpreta că acest râu, avea o origine divină, având în vedere că Eridan se numea și Zeul fluvial, și în special, legătura sa cu chihlimbarul. Fascinația pe care o atrage opera mitologică ovidiană este tocmai darul său de a strânge laolaltă 250 de legende și de a da, în ciuda numărului mare de legende, un caracter unitar Metamorfozelor.

Articol de Emilia Carata